• Regia: Yorgos Lanthimos

• Scenariul: Deborah Davis, Tony McNamara

• Distribuţia: Regina Ana (Olivia Colman), baroneasa Abigail Masham (Emma Stone), ducesa Sarah Churchill (Rachel Weisz), Robert Harley (Nicholas Hoult), Samuel Masham (Joe Alwyn), John Churchill (Mark Gatiss), Sidney Godolphin (James Smith).

• Producători: Ceci Dempsey, Ed Guiney, Lee Magiday, Yorgos Lanthimos

• Imagine: Robbie Ryan

• Montaj: Yorgos Mavropsaridis

• Decor: Alice Felton

• Costume: Sandy Powell

• Durata: 120 min.

• Filmările s-au făcut în Anglia, Marea Britanie, locaţia principal fiind Hatfield House / Hertfordshire; Hampton Court Palace / East Molesey; Divinity School / Oxford; Casa Danson - Danson Park / Bexleyheath.

• Premiera mondială a fost pe 30 august 2018 la Festivalul de Film de la Veneţia

• A primit până în prezent 145 premii şi 269 de nominalizări

Drapat în forma unui film de epocă, în Anglia secolului al XVIII-lea, The Favourite este un film despre putere, seducţie, uneltire, dar este şi un love story care exploatează un triunghi amoros scandalos între Regina Anne (Olivia Colman), ducesa Sarah Churchill (Rachel Weisz) şi Abigail Hill (Emma Stone). Titlul filmului anunţă rivalitatea dintre două femei. Lady Sarah Churchill, Ducesă de Marlborough, şi verişoara sa Abigail, devenită mai târziu, prin graţia reginei, baroana Masham, îşi dispută locul de favorită a reginei.

Acurateţea istorică nu a fost un scop al acestei pelicule, scenariul urmărind o traiectorie care să contureze destinul a trei femei aflate la un moment dat într-un triunghi amoros. Sarah şi Anne au crescut împreună, au fost prietenele cele mai bune, apoi au devenit iubite. Povestea lor este scurtcircuitată de apariţia tinerei Abigail Hill, o mică viperă, dornică să parvină şi să distrugă tot ce-i stă în cale. Se pare că a existat o corespondenţă notabilă între regină şi Lady Sarah, dar nimeni nu poate confirma ce se întâmpla cu adevărat în spatele uşilor închise. Somptuoasele interioare cu picturi şi tapiserii adăpostesc secretele reginei, amorul scandalos cu Lady Sarah, săruturile furate în coridoarele secrete, în bibliotecă sau chiar în camerele de zi. Într-o lume în care Primul Ministru este pasionat de cursele de raţe, bărbaţii poartă peruci extravagante, blush, ruj şi tocuri şi devin marionete ridicole în jocurile politice făcute de femei.

Regina este suferindă (are crize de gută), tristă, uşor infantilă, răsfăţată, geloasă, nepricepută în treburile statului şi total supusă prietenei sale Sarah, care conduce ţara în locul ei. Se plictiseşte, stă mai mult în camera de dormit şi se delectează cu absurdele curse de homari, pe care mai apoi îi mănâncă. Olivia Colman creează desăvârşit un personaj fragil, tragic, însingurat între toate feţele de la curte, tânjind după afecţiune. Dincolo de veşmintele din hermină, Regina Anne este o femeie teribil de singură, mamă neîmplinită – a pierdut şaptesprezece copii, unii s-au născuţi fără viaţă, iar alţii s-au stins la scurt timp după naştere. Din când în când, şaptesprezece iepuri ies din cuştile pe care le ţine alături de pat; iepuraşii sunt imaginea copiilor ei, trista ei alinare în lungile amiezi depresive. Personajul încredinţat Emmei Stone oferă cea mai clară transformare, actriţa reuşind să întruchipeze dualitatea tinerei Abigail; din săraca gingaşă primită la curte de verişoara sa, Abigail devine maliţioasă, persuasivă, ipocrită, consecventă atingerii scopului ei. Rolul ducesei Sarah prilejuieşte actriţei Rachel Weisz o performanţă artistică exemplară, sub veşmântul bărbătesc implacabila ei atitudine atinge corzile sensibilităţii.

Scena banchetului de la debutul filmului are două puncte principale de compoziţie: cursa de raţe a politicienilor şi ospăţul extravagant inspirat din picturile cu natură moartă (vânat, legume şi alte texturi de alimente): Willem Claeszoon Heda, Masă pentru micul dejun cu plăcintă cu mure (1631); Maria van Oosterwijck, Flori (1669); Jacob Gillig, Peşti de apă dulce (1684).

De la personajele surprinse în trăsura care o aduce pe Abigail la palat, până la bucătăresele dolofane din camerele cu pardoseli de piatră (Johannes Vermeer, Lăptăreasa), pelicula pare desprinsă din picturile flamande. Noaptea răvăşită, demascată de lumânarea cu care intră Lady Sarah în iatacul reginei, dezvăluie trupul gol al noii preferate, Abigail (Diego Velázquez, Venus la oglindă; Rembrandt, Femeie în pat). Imaginea picturală creată de Robbie Ryan peliculei lui Lanthimos topeşte în ea aerul compoziţiei picturii italiene şi flamande din secolul al XV-lea (Ugo da Carpi, Giovanni Baglione, Michelangelo Merisi da Caravaggio), cu secvenţe de chiaroscuro, cu efect de modelare a luminii. Filmul pare dominat de acest joc al luminii şi al întunericului, subiectul e surprins întunecat de cele mai multe ori, personajul e luminat doar în zona portretului, cu o singură sursă de lumină, iar efectul este dramatic şi spectaculos.

În acest film, unul dintre punctele forte şi poate cea mai neaşteptată şi mai îndrăzneaţă inovaţie a lui Lanthimos este modalitatea de filmare. S-au ales unghiuri de captare în contraplonjon, panoramări cu lentile ultra wide, fisheye, din dorinţa de a expune întreaga încăpere şi pentru a crea spaţii distorsionate, care, deşi sunt imense, devin angoasante. O particularitate legată de modul de filmare este iluminarea naturală, lumina de zi sau, pentru cadrele nocturne, lumina caldă a lumânărilor, sau schimbarea perspectivei (filmare în contrejour). Această metodă de filmare este dovada necesităţii de a exprima prezenţa ochiului care supraveghează – regizorul şi, prin extensie, spectatorul mereu plasat astfel într-un interstiţiu cinematografic. Lentila devine astfel o demascată culisă de supraveghere. Cel mai dificil aspect al filmării pentru scenograful Robbie Ryan a fost încercarea de a capta o mişcare fluidă a camerei, fără a utiliza Steadicam. Filmul lui Lanthimos este un admirabil exemplu de asimilare a artei, iar alegerea se revendică foarte clar de la pictorii în ale căror creaţii apare un obiect spectaculos, oglinda şi forma distorsionată a subiectului sau a cadrului reflectat: Jan van Eyck, Portretul lui Arnolfini (1434); Robert Campin, Tripticul Werl (1438); Christus Petrus, Sf. Eligius în atelierul său (1440); Quentin Massys, Cămătarul şi soţia lui (1514); Parmigianino, Autoportret în oglinda convexă (cca 1524); Michelangelo Merisi da Caravaggio, Marta şi Maria Magdalena (1598); Pieter Claesz, Detaliu despre Vanitas cu vioară şi sticlă (1628); Georges de La Tour, Magdalena pocăindu-se (cca 1640); Diego Velázquez, Las Meninas (1656).

La montaj, Lanthimos structurează filmul în opt capitole, asigurând pauzele necesare unui ritm alert care devenea dominant. S-a filmat la Hatfield House, un castel construit în anul 1611, în stil iacobin, în Hertfordshire. Acesta poate fi văzut pe ecran şi în alte filme sau seriale de televiziune, dintre care amintim Discursul regelui/ The King’s Speech (2010), Coroana/ The Crown (2016) şi Trust/ Încredere (2018).

Coloana sonoră este dominată de muzică barocă, de Bach, Handel, Purcell, Vivaldi, Schubert, Schumann, dar sunt şi compoziţii mai noi, semnate de Olivier Messiaen, Luc Ferrari şi compozitorul britanic contemporan Anna Meredith.

Secvenţele dominate de cinism, umor negru, ridicol şi absurd desenează peliculei contur de comedie neagră. Consecvent semnelor sale regizorale, Yorgos Lanthimos (The Lobster, 2015; Kinetta, 2005; Dogtooth, 2009; Alpi, 2011; The Killing of a Sacred Deer, 2017) creează o peliculă cu adevărat sublimă.